Un vis de-al meu…

Ok. Am promis un post si ma tin de cuvant. Am hotarat sa scriu despre un vis de-al meu, implinit, astfel, abordand tema visurilor ca si dorinte.

Fiind o fiinta foarte energica si cu dorinta de a iesi in lume si de a experimenta cat mai multe, week-end-ul trecut am plecat pe Sunshine Coast, aici in BC, ideea aceasta minunata apartinand matusii si unchiului. Acest loc se numeste astfel deoarece pe coasta aceasta este mai tot timpul un soare cald si stralucitor. N-am stiut cum va fi pentru ca nu am mai fost niciodata, dar am pornit la drum si nu oricum.

Era un weekend in care nu aveam nimic planificat, asa ca am luat fain-frumos Protegé-ul (asa-i zic eu Mazdei Protegé 5 a matusii mele), si am plecat cu totii. Fiind destul de frig si de innorat in Vancouver, iar sansele de ploaie trecand cu mult de 50%, m-am imbracat in niste jeans negrii destul de grosi (cu ei am venit pe avion ca sa nu-mi fie frig de la aerul conditionat), cu o bluza cu maneci lungi si bineinteles cu o bluza sport de catifea groasa, verde (poate ati mai vazut-o in pozele postate de cand am fost in Rocky Mountains). Si nu doar atat. Mi-am luat la mine si o jacheta, ca era anuntat frig. Ne-am urcat in masina, toti infofoliti pana la gat, si am pornit la drum.

Drumul dura cam 40 de minute pana la Horseshoe Bay, de unde pleaca feribotul catre aceasta “Coasta a Soarelui”. Am mers cat am mers si cand am ajuns in Down Town (centrul Vancouver-ului), a iesit soarele si raspandea o caldura de te termina. Cerul s-a facut senin si noi…ne coceam.

Am luat bilet pentru feribot si am aflat ca pleaca pe la ora 4:00 dupa-amiaza si deja noi eram la 1:45 pregatiti de imbarcare. Ce sa facem? Ce sa facem? Am iesit din masina si am mers sa mancam un Subway (un sandwich luuuung, taiat in doua, in interiorul caruia iti puneau ce doreai tu. E foarte bun!), apoi am mers si am baut ceva cald la cafeneaua bine cunoscuta, Starbucks. Fiind langa ocean, hainele de pe noi erau numai bune sa ne apere de briza, dar totusi, nu era chiar atat de frig. Am mancat cateva mure si ai mei au mancat capsuni (eu am alergie la capsuni. In toata viata mea am gustat doar una singura.) si ne-am dus la imbarcare.

Pe platforma feribotului, un vant cald si soarele stralucea orbitor. Atunci a fost momentul cand am realizat ca nu mi-am luat de acasa ochelarii de soare. Imi ziceam in gand: “Bun, bun, Gabriela, asa, strica-ti, mama, retina, ca nu mai pupi nici coborarea din feribot vazand bine!”. Bineinteles ca glumeam. Nici n-am apucat sa fac 2-3 poze pe feribot ca deja se anunta ca cei care dispun de masini sa coboare la “deck-uri” (asa li se spun parcarilor din feribot), si sa porneasca motorul. Privelistea a fost minunata, dar drumul prea scurt (aprox. 45 de minute), comparativ cu cel care duce in Nanaimo, Victoria’s Island. Am coborat de pe feribot, si am realizat cu stupoare ca afara era o vreme care in romaneste se numeste “ca-ni-cu-la”…Trebuia sa stam doar o dupa-amiaza acolo, dar nestiind imprejurimile si mergand in recunoastere cateva drumuri a cate 30 km, ba dus, ba intors, intre localitatea Gibsons si Sechelt, am observat ca se insera si noi nu vazusem mai nimic, iar ultimul feribot pleca la 9:30 seara. Am hotarat sa ne cazam la un Motel, singurul disponibil, apoi am iesit un pic pe afara. Cand ni s-a facut foame, deja era inchis peste tot, doar la Mc. Donald”s nu. Ghiciti unde am mancat? Exact! La Mc. Donald’s. Ne-am intors la motel si am dormit o noapte in liniste. Dimineata, micul dejun se servea pana la ora 10:00. Am mancat paine prajita cu unt si cu gem si am baut un pahar de suc de portocale. La ora 9:00 dimineata deja era canicula. Am inceput sa rad cu matusa zicand ca daca e asa cald va trebui sa iesim in pijamale afara (si acelea cumparate in graba de la un store in drum spre motel), dar si pijamalele erau prea groase. Din nou: Ce sa facem? Ce sa facem? Nu putem iesi in pijamale pe plaja, nu-i asa? Am mers rapid la un supermarket si dupa lupte seculare mi-am gasit o sapca (la raionul de copii, ca magazinul nu avea raion de adulti, so, decat insolatie, mai bine o sapca de la raionul de copii. Oricum, sapca era tare frumoasa si nu se putea stii de unde a fost cumparata. Totusi, nu stiu cum a ajuns la raionul de copii pentru ca un cap de bebelus, nici chiar de copil de 3 ani, n-ar fi intrat in spaca aceea. Pana si mie imi era putin larga. Doar un cap de mutant nereusit….ma rog, sa revenim la oile si la tzapii nostri. Intr-un final, am gasit si panataloni scurti si tricou si slapi la un alt magazin.

Afara continua sa fie canicula. Am ajuns pe plaja. O priveliste deosebita. Orizontul albastru, felul in care cerul se cufunda in ocean si apoi iesea din apa tot mai clar, tot mai senin, apa calda, albastru-verzuie, prin care se puteau zari stanci pline de scoici si multe alge. O priveliste intr-adevar exotica. Mi s-a umplut sufletul de bucurie simtind si linistea aceea in care numai valurile se aud.

M-am amuzat putin gandindu-ma ca nu cu mult timp in urma am aflat ca planeta mea este soarele. Ma gandeam: “Unde ma pot simtii mai bine decat langa soare, pe o plaja ca aceasta?”. Slapii au fost foarte bine veniti pentru ca pe aici, prin British Columbia, plajele sunt acoperite doar de pietre mari si mici, mai fine sau mai ascutite. Cand m-am apropiat si mai tare de ocean, un vant puternic si taios ne intorcea stomacul pe dos, stiind cate ore am petrecut cautand haine de caldura. Noroc ca intre timp, vantul s-a mai linistit si ne-am desfatat in caldura, in razele soarelui, si eu, “brotacelul”, cum imi spuneau ai mei cand eram mica si am fost prima data la mare, direct in apa, miseleste: intai un picior, apoi doua, apoi am inaintat prin apa, pana ce am fost stripoita pana sus de un val (asa sunt eu, mereu inaintea celorlalti. Rareori stau cu grupul.). M-am udat toata, dar bucuria si visul meu de a ma relaxa pe o plaja ca aceasta, fie si jumatate de zi, s-a implinit. Am “cules” cateva pietre negre, lucioase, fiind spalate mereu de ape si le-am luat cu mine. Pe aceste pietre se dau bani grei daca le cumperi din magazin, pentru ca sunt anti-stres. Pe acesta plaja le gaseai la tot pasul. Eu am luat vreo 4 gandindu-ma la anul scolar care ma asteapta. Daca mai sunteti inca in scoala, am 2 pietre de vanzare, daca vreti, you know what I mean? Am petrecut o dupa-amiaza minunata, mergand pe stanci, prin apa, stand o buna perioada de timp pe o stanca foarte aproape de nivelul oceanului, dar unde apa era adanca si clara, si puteai sa vezi pietre, alge si tot felul de culori care se armonizau, pe fundul oceanului.

Ni s-a facut foame. Am mers la un restaurant renumit-”The Oysters’ House”-, dar era o muzica atat de enervanta si de “schelalaita” si numai de acest lucru nu aveam nevoie cand mancam si mai ales, dupa ce ne-am incarcat de pace si bucurie stand si ascultand oceanul. Am traversat pe un ponton unde era un alt restaurant si am mancat ciorba de scoici (la prima scoica mi-a venit greata, dar apoi mi-a placut foarte mult). Am mancat afara, chiar langa ocean. Restaurantul de la care am cumparat ciorba era cu “take out”, adica de acolo iti luai mancarea la pachet. Cand sa mancam felul al doilea, ne-am intors la restaurantul de unde tocmai plecasem din cauza muzicii, si acum, spre uimirea noastra, muzica era lenta si linistitoare, dar restaurantul era full. OMG. Ne-am intors la restaurantul unde mancasem ciorba, dar de data aceasta am mers deasupra “take out-ului”, in restaurantul adevarat. Cand am vazut in meniu “tiger prawns”, delicatesa mea preferata de care nu m-am mai bucurat de la ziua mea de anul trecut, mi-a parut foarte bine. Vine ospatarita si imi zice cu un zmbet larg: “Ai un buletin la tine, pentru ca in acest restaurant nu poti consuma nimic decat daca ai 19 ani minim? Aceasta este legea! Eu nu am nici o vina in toata treaba aceasta. E doar faptul ca avem licenta de pub!”. “De unde sa am, tanti, buletin la mine, ca mi l-am lasat in Romania, in portofelul cu bani romanesti si cu cardul de alocatie, si de ce va creez eu suspiciuni cum ca n-as avea 19 ani (adevarul e ca nici nu am), doar pentru ca port palaria aceasta de la raionul de copii?”, ma gandeam eu in gluma, razand din coltul gurii. ” Hai, mai las-o, ca macane, tanti!”. La noi, in Romania, ca sa patrunzi intr-un bar, te verifica dupa cupa la sutien sau dupa mustacioara, acesta e criteriul dupa care esti admis sau nu, nu dupa ID (buletin). Stiu de la colege, ca eu nu intru in baruri. Ma dezgusta. Oricum, restaurantul acesta nu arata a bar. In fine, ne-a spus sa mergem afara, la masa unde am mancat si ciorba, ca ne va aduce ea mancarea afara. Doar n-o sa-si piarda 4 clienti doar din cauza ca eu nu am 19 ani, nu? Am mancat pe saturate, o mancare eleganta, pe fundal de fosnet de valuri care se spargeau intr-un ponton din apropiere, printe multe ghivece de flori, la o masa de lemn, lacuita. Ne-am ridicat de la masa, si am platit, desigur, apoi ne-am indreptat spre masina. Am mai aruncat o ultima privire inspre orizontul curat, care se imbata acum cu un apus rosu, plin de nori adormiti, si am plecat catre feribot. Acolo am mancat o inghetata, apoi ne-am imbarcat. Am facut cateva poze, desi eram franti de oboseala, si am ajuns in Vancouver, unde era tot la fel de cald. Intr-un final, am ajuns acasa la noi, si nu la altii , si am dormit un somn lung, adanc si odihnitor.

Mi s-a indeplinit un vis, intr-o maniera atat de frumoasa, cand totul putea sa devina o dezamagire, un dezastru, o calatorie fara rost din cauza nepotrivirii hainelor noasre cu vremea. Totul a decurs minunat, precum ati si citit, cu putine peripetii fara repercursiuni.

PS: Voi posta cate o poza semnificativa fiecarei etape din calatoria aceasta descrisa mai sus, dar doar cand voi descarca pozele din aparat. Sper sa va placa. Oricum, e mai bine intai sa citesti si apoi sa te uiti la imagini. So, enjoy!