Timisoara, primul oras liber

Cu treabă fiind, am trecut astăzi prin Piaţa Victoriei (Operei). Cu gluga jachetei trasă peste cap şi cu privirea în jos, ai fi zis că eram foarte atentă pe unde păşesc. Dar, eram doar adâncită în gândurile mele, acompaniate de o stare de letargie cruntă, care m-a chinuit toată ziua. Bag de seamă că e de la vreme…

Am traversat Piaţa, venind dinspre Kenvelo, gândindu-mă la cât de mult timp liber au alţii de se îmbulzesc astfel la Târgul de Crăciun – ticsit de oameni mişunători, de beculeţe albastre şi cu fum care se ridica deasupra câtorva căsuţe de lemn, probabil cel de la grătarele de mici şi frigărui. Tot kitsch şi anul ăsta, mi-am zis, tot kitsch

Singurul lucru care mi-a stârnit curiozitatea era un grup de vreo 20 de oameni, la care se alăturau şi alţii, venind din toate părţile. Stăteau în faţa Operei şi păreau să pună ceva la cale. La felul în care vorbeau şi gesticulau, îmi păreau să aibă o energie euforică, aproape de fericirea aceea extremă pe care o vezi la o familie care se reuneşte după foarte mult timp, pe care o leagă multe amintiri şi pentru care nu-i nimic mai dulce decât frumoasa revedere. Erau femei şi bărbaţi, cu părul alb – cărunt de la vreme, vârstnici. Trecând pe lângă ei mi-am amitit o frântură dintr-un articol pe care-l citisem în weekend. Era ceva despre programul zilelor Revoluţiei în Timişoara, însă starea mea din acel moment nu-mi permitea să vizualizez paragrafele în minte. Nici măcar să-mi amintesc cuvintele-cheie din acel articol…

Dar, nu a mai fost nevoie să mă ajut de articol pentru a putea înţelege ce se petrecea acolo. Imediat cum am trecut de grup, în faţa mea, pe jos, erau întinse cam 40 de candele în formă de cruce. Crucea de candele trasa perfect linia (imaginară) care leagă Opera Română din Timişoara de Catedrala Mitropolitană. Da! Acolo…  Acolo s-a scris istoria! Acolo s-au revoltat! Acolo au luptat! Şi acolo s-a tras! Şi acolo au căzut!

Grupul acela era format din revoluţionarii de la `89, veniţi să aducă un omagiu celor care poate le-au fost rude, prieteni sau cunoştinţe – un omagiu pentru toţi cei care au căzut la datorie. M-am uitat insistent la crucea de candele, fiindcă nu-mi putea da seama dacă sunt aprinse sau nu. Nu erau, ceea ce înseamna că, în curând, în Piaţă se va reînsufleţi istoria. Că cei morţi acolo îşi vor reprimi, ca-n fiecare an de la `89 încoace, strigările de martiri. Aş fi vrut să stau mai mult, să-i observ de la depărtare. Dar aş fi vrut şi să mă apropii mai mult de grupul revoluţionarilor şi să-i ascult cum povestesc cele trăite în Timişoara lui decembrie 1989.

Timpul şi treburile care m-au dus azi în Piaţa Victoriei nu-mi permiteau să stau şi să zăbovesc. Însă, am trecut din nou pe lângă grup, în speranţa că voi fura o frântură din amintirile vreunui revoluţionar. Îmi doream să fie linişte, să nu aud zgomotul maşinilor din trafic ori zumzetul oamenilor veniţi la Târgul de Crăciun, când:

– Acolo, acolo sus! Erau 4 securişti! 4! răsună o voce de bărbat. Mi-am întors privirea înspre ei: era cel mai înalt, cel mai vizibil din tot grupul, cu părul alb ca laptele şi-n pofida vârstei, părea că se ţinea foarte bine, cu un trup solid şi drept. Le povestea celorlalţi despre cei 4 securişti, arătând cu degetul spre etajele Rectoratului Politehnicii, de unde probabil că aceia trăgeau asupra mulţimii.

Auzindu-l pe acel domn, martor şi revoluţionar al lui decembrie`89, am fost curpinsă de nişte emoţii greu de descris şi am realizat cât de recunoscătoare îi sunt. Cât de îndatorată le sunt tuturor celor care au fost acolo, pentru că au luptat până la moarte pentru Timişoara, pentru România. Eu fac parte din generaţia lui 1989, aveam doar 6 luni pe când se scria istoria şi oricât de inconştienţi sunt unii, spunând că “lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în 22 ani, că tot nişte hoţi ne conduc astăzi ţara”, eu le sunt veşnic recunoscătoare celor care au luptat, care şi-au dat viaţa pentru ca eu să pot acum să-mi exprim gândurile şi ideile fără să fiu cenzurată, fără să stau mereu cu spaima în sân că în orice zi sau noapte îmi poate bate Securitatea la uşă, fără teama că cei dragi ar putea fi luaţi de lângă mine, fără nici o explicaţie… Iar totul a pornit de aici! Timişoara a fost primul oraş din România care s-a eliberat de sub gheara comunismului. Ei au crezut în schimbare, au luptat pentru ea şi şi-au cerut singuri dreptul la libertate.