Timisoara pe ritmuri de Jazz

Oare numai eu simt că prima ediţie de JazzTM a trecut prea repede? Au fost trei zile atât de frumoase, pe care le-am trăit intens şi m-am bucurat de muzică extraordinară. Şi mi se pare la fel de extraordinar că totul s-a întâmplat aici, la noi acasă, în Timişoara. Nu mi-ar fi părut deloc rău să mai fi existat o zi în plus de festival, ceea ce mă face să-mi doresc foarte tare o ediţie şi în 2014.

Ultima zi de JazzTM a început pe muzica lui Iordache. Îi mai auzisem şi înainte, într-o atmosferă intimă, în cadrul unui concert de la CJT. Atunci am cumpărat şi albumul şi-l port cu mine în maşină, pe drumurile lungi din ţara asta. Totuşi, melodia mea preferată de la Iordache rămâne, fără dar şi poate, Triangle.

Instanbul Sessions, cu Ilhan Erşahin în frunte, au fost surpriza serii şi meritau, sincer, să fie cap de afiş. Fericiţi vor mai fi cei care se duc şi la Gărâna Jazz Festival, pentru că îi vor asculta şi acolo pe Ilhan. Dacă v-aţi săturat de jazz-ul clasic, autentic şi vreţi să încercaţi ceva nou, revigorant, cu influenţe ale muzicii orientale, de exemplu, faceţi bine şi încercaţi-l pe Ilhan!
David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray au fost gura de jazz autentic de la JazzTM. Chiar am dezbătut astăzi cu Oltea şi alţi oameni subiectul acesta şi eram cam pe aceeaşi lungime de undă: dacă Kurt Elling a adus mai mult a Sinatra (pe bune, când am auzit live prima dată vocea lui Kurt, m-am gândit imediat la Frank Sinatra), cu al său jazz mai pentru tot poporul, uşor de digerat, pe când David Murray sună mai degrabă ca John Coltrane. Cât despre Macy Gray, taberele-s împărţite, unora le-a plăcut, altora nu. Eu fac parte din prima. Pe mine m-au frapat sinceritatea ei tranşantă, simţul umorului şi felul în care a interacţionat cu noi, cei din public. Ba chiar ne-a ridicat pe toţi de pe scaune. M-am şi mirat de mine, vă zic sincer, fiindcă eu chiar nu-s omul care să danseze. Mai degrabă consum şi trăiesc muzica dintr-un colţ al meu, rătăcită în public. Cu toate astea, aseară m-am trezit dansând pe muzica lui David şi Macy…
Am observat, de altfel, de-a lungul celor trei zile de festival, un lucru foarte frumos: cum artiştii se apreciază între ei. Vineri seară, bateristul lui Richard Bona venise din backstage în public, să-i asculte pe Hidden Orchestra. Avea un zâmbet foarte sincer pe buze. Aseară, în timpul concertului lui David Murray Infinity Quartet feat. Macy Gray, Ilhan Erşahin a făcut acelaşi lucru: a venit în public, cu acelaşi zâmbet plin de sinceritate şi a filmat momentul cu telefonul. De ieri seară mă tot întreb cum o fi să fii artist şi să te întâlneşti la concerte, prin lume, cu alţii pe care-i apreciezi sau care ţi-au inspirat munca la un moment dat. Pentru noi, oamenii simpli, e oricum incredibilă experienţa când participăm la concertul vreunui artist de mare clasă. Deci, cum o fi, oare, pentru ei, între ei…