Sahara rozelor mute

Marea dragoste a desertului ramane floarea vie. Marele sau esec este duna impotenta. Arsita, dospeala nisipoasa si poate cerul netaiat de lacrimi. Ca o femeie resemnata, imensa uscaciune stie doar sa se strecoare din brate, palme, priviri. Cu egoismul din halucinatiile si iluziile unui ratacit, care n-a aflat ca dupa graba ramane oboseala. Sahara lungilor cautari nu clocoteste dupa apa. Nici dupa oaza pe care netotii o slavesc ahtiati, injunghiati de setea comuna.

Poate ca nimeni nu stie daca viata e insasi un desert ce-l exploram c-o pauza de iarna. Sau daca desertul incepe atunci cand ne incinge neputinta traversarii lui. Sau daca se termina atunci cand pelerinajul nu mai vrea sa insemne fuga vadita de urme clare. Acolo unde sunt farmecele unei lumi frumoase sunt si secretele unorĀ  calatori puternici. Poate ca noaptea Saharei mele miroase a migdale pisate, a arahide decojite, a rodii nestoarse, a frigara stinsa cu vin rosu.

A luna cocotata in varful unei gramezi gemene, a piele uscata de sarpe, a matase rusinata de-o boare. Poate ca visul Saharei mele geme-a sihastrie, zambeste ca o coapsa bronzata. Poate Sahara tanjeste dupa o baie cu gheata, dupa o balta mandra, dupa o gura de menta proaspat dezradacinata. Poate ca s-ar simti mai inselata cu o lacrima, decat cu o damigeana de apa. Poate ca s-a saturat de picioare nespalate, infipte adanc in plaja tronata de aparente.

Poate ca mi s-a multumit cu niste cactusi, cu priveghiul la care nimic nu boceste, fiindca se scutura. Poate ca fara ploi totul este desert, cum fara flori totul e o iarna. Desi nu stie cum e racoarea rozelor clatinate de vant, Sahara mea si-ar incredinta plaiul secatuit. Unei flori mute care macar o data in drumu-I spre soare, sa-si planga sincer dezamagirea. Si sa scape turma florilor ce-au fost educate sa nu planga neimplinirile sufletelor tradate.