Iluzia unei guvernări cu o moştenire-avorton

Inceputul lui 2016 a găsit România într-o dramă a cufundării în banalitate. N-au fost decât eufemisme sincere toate urările de bine şi de trai mai decent pe care le-am primit fiecare în noaptea dintre ani. Ştiam că realitatea este mult mai crudă decât dulcegăriile unor cuvinte care au devenit tradiţie nu din rulajul lor mecanic pe buzele românilor, ci din incapacitatea de a devenit reale, concrete, palpabile şi neiluzorice.

După ce, în 2015 România a cunoscut o criză politică de câteva luni bune, bazată pe un trecut lipsit de educaţie al unor politicieni care au ajuns la fundul sacului nesimţirilor faţă de ţară, alegerile prezidenţiale n-au adus decât aceeaşi arhicunoscută mizerie pe ecranele televizoarelor şi în minţile postacilor de partide, ale căror discursuri demagogice au fost copiate la indigo după un scenariu incompatibil cu evoluţia omenirii.

Deşi, în urma alegerii poporului (ori a şefilor din secţiile de votare, adevărul este relativ), conducerea ţării a rămas aceeaşi, atitudinile duplicitare şi discursurile referitoare la moştenirea-avorton pe care a primit-o actualul guvern de la cel de dinainte – clişeu politic cu rădăcini mezozoice în istoria României – au rămas cu aceleaşi turbulenţe mentale, menite să ducă la disperare răbdarea unui popor votant, care a greşit enorm când şi-a pus speranţa în mai bine.

Frazele banale, lipsite de conţinut concret, capacitatea extraordinară a guvernanţilor de a repeta la nesfârşit aceleaşi greşeli, certurile de interfaţă TV, apariţia unor personaje incerte (sau preafrumoase) în fruntea unor ministere pe mâna cărora au încăput miliarde de euro şi, mai nou, candidaturi imberbe în Parlamentul României au menirea să creeze un scenariu SF pentru viitorul murdar pe care-l aşteptăm. Cotele paroxistice la care s-a ridicat infamia au depăşit cu mult pragul de inundaţii morale şi au rupt podurile gândirii unor oameni simpli, care au crezut în moştenirea săracă a unei ţări în derivă.

Speranţa românilor, muribundă şi cu spumele bolii copilului la gură, tinde să-şi dea obştescul sfârşit nu într-un coşciug tradiţional, îmbrăcat în hlamida albă a suferinţei, ci într-un maldăr de mizerie, în poziţie fetală, cu sângele uscat în grimasa adâncă din colţul gurii, scârbit că a tras pe nări aerul tare al unei epopei cu final tragic.

Recentele dezbateri pe bugetul lui 2016 ne-au dovedit – a câta oară? – că metehnele politice nu pot coincide niciodată cu realitatea crudă, jalnica luptă pentru bani politizaţi transformând starea de asediu, de un patetism crâncen de ieftin, într-o dramă de provincie, cu actori slabi, replici uitate şi sufleori beţi.

Ne-am lămurit că bugetul pe 2016 trebuie să acopere găurile create în vistieriile clientelei politice. Acolo unde s-au întâmplat fenomene paranormale de “ajustare” a bugetelor de campanie, vidurile trebuie re-astupate. Redirecţionările fondurilor unor primării către partidele aferente sunt prioritare, aşa că singurii bani ce ne mai pot salva vin din împrumuturi nesigure, de la un FMI-coana-mare, plin de idei năstruşnice când vine vorba de primit banii înapoi.

Nu ne mai surprinde scenariul lui “nu sunt bani”. Efortul disperat al opoziţiei de a demonstra ineficacitatea bugetului şi de a răsturna mentalităţi de ciment tinde să se transforme într-un car alegoric din care ni se va arunca pâine mucegăită. Circ avem.

Convulsiile legate de numărul tot mai mare de şomeri, de firme şi patroni care dau faliment peste noapte, de declinul economic, de ziare care mor, de o presă care se va împuţina până la ridicol, închistată în tortura medievalei “Fecioare de fier” a taxelor pe drept de autor, au menirea fermă de a idolatriza pesimismul clasei sociale căzută în dizgraţia puterii.

Poporul a dovedit că nu poate lupta cu corupţia. Tot el a dovedit că are încredere în clasa politică (din moment ce ştampilele au căzut în ploi peste chenarele cu nume de virtuali preşedinţi), dar nu are viziune curată despre viitor.

Credem că ne va fi mai bine de frică să nu credem că ne va fi mai rău. Paradoxurile ne-au astupat gândurile, aşa cum lepra acoperă un corp perfect sănătos. Ne facem speranţe doar pentru că avem în sânge suferinţa tacită a unei moşteniri balcanice defectuoase.

Nu mai credem în viitor! Noi nu mai credem în idei-avorton! Noapte bună, România.